Cu gesturi molcome, negustorul își aranjează calupurile de săpun, măturile și lămpile pe gaz în fața prăvăliei. Apoi, se așază și, cu o cană albastră în mână, se pregătește să primească mușteriii. Iar aceștia nu întârzie să îi treacă pragul, câteva sute de oameni buluc, adică norocoșii care au prins bilet la spectacolul „Tache, Ianke și Cadâr” găzduit pe 6 februarie de Teatrul Național din București.
Căci în ciuda longevității acestui titlu în repertoriul teatral autohton, românii nu se satură de piesa lui Victor Ion Popa, o cer, o caută, o vânează, cu atât mai mult atunci când în distribuție se află Horațiu Mălăele – Ianke, Mihai Constantin – Tache și Răzvan Vasilescu – Cadâr. Ce anume o face atât de specială, încât este permanent sold out și la Teatrul Bulandra, unde-i este „casa”, și la TNB? Umorul inteligent, ironia ascuțită, răsturnările de situații, dar mai ales mesajul de toleranță și speranță, care străbate întregul text. Să vorbești despre încredere, sinceritate și acceptare în zilele noastre încărcate de ură și fobii de tot felul este aproape o misiune sinucigașă, însă mesajul piesei „Tache, Ianke și Cadâr reușește”, iată, să suspende efluviile dușmănoase dintr-o felie de spațiu și timp românesc, îmblânzindu-i pe toți cei care au parte de doza sa de optimism.
Ultracunoscută deja, povestea a trei vecini de etnii și religii diferite – un român, un evreu și un turc, trăitori într-o mahala de provincie, lângă o linie de cale ferată care le marchează existența – împletește în ea firul prieteniei statornice, condimentată cu înțepături, cu firul iubirii năvalnice și pe amândouă cu curajul de a înfrunta prejudecățile, gura lumii și chiar amenințările venite dinspre exponenții intoleranței comunitare. Iar happy-endul însoțirii lui Ionel (Matei Constantin) cu Ana (Maria Veronica Vârlan) – tânăra familie pe cale să rodească și biologic, și antreprenorial, spre marea bucurie a părinților – răsplătește din plin acest curaj contagios. Martor al opoziției inițiale a celor doi tați, Tache și Ianke, la această uniune interetnică, publicul traversează frământările părintești împreună cu protagoniștii și sfârșește prin a se revolta alături de ei în fața insinuărilor Babei Safta (Dana Dogaru) și amenințărilor lui Ițic-Ilie (Adrian Ciobanu), contaminându-se în cele din urmă cu convingerea că dragostea învinge piedicile și că nu-ți poți clădi o viață senină pe frici și ostilitate.
În rolul mucalitului Ianke, Horațiu Mălăele execută adevărate arpegii ale umorului, când sfătos, când tăios, trecând de la autoironie la verva șfichiuitoare și lăsându-și la vedere inima bună în secvențele de duioșie paternă, dar și în amiciția tandru-corozivă cu Tache și Cadâr. Drăcuielile lui dezinvolte colorează deopotrivă replici hazoase și vorbe rostite cu obidă, stârnind permanent hohote de râs în sală. Limba ascuțită a personajului devine la un moment dat, pentru privitor, reflexia peniței ascuțite a artistului interpret care, în viața reală, ca desenator și literat dăruit, așterne pe hârtie portrete pătrunzătoare, contururi fine și cuvinte meșteșugite.
Iar dacă registrul caustic este monopolizat pe scenă de Ianke, lui Tache – Mihai Constantin îi revine partitura bonomului jovial, atașat de hâtrul lui prieten, dar în constantă și savuroasă concurență cu el. Cât despre Cadâr – Răzvan Vasilescu, rolul său de chibzuit arbitru și sfătuitor al tuturor ține echilibrul în această complicată rețea umană din mahala.
Dincolo de jocul excelent al actorilor, care reușesc să facă dintr-o piesă din 1932 o partitură atemporală, există în textul lui Victor Ion Popa destule trimiteri peste timp, care-l ancorează perfect într-o actualitate parcă neschimbată. „Ei și ce, are să vie un ministru de la București s-o ieie?”, îl întreabă sarcastic Ițic-Ilie pe Ianke, cu referire la pețitul Anei. „Și de ce să nu vie? Tu nu vezi cine-i ministru azi?”, răspunde ironic Ianke. „Și chiar dacă n-are să vie, crezi că am să plâng? (…) Nici n-o dau după ministru… Ce, un ministru e sigur? Azi e și mâine nu-i!”
Încheiat în jet de șampanie, muzică antrenantă și ropote de aplauze, spectacolul „Tache, Ianke și Cadâr” ar fi meritat să fie descris drept unul… „Jos pălăria”! Doar că inspirația șugubățului Horațiu Mălăele a transformat finalul într-un moment „Sus pălăria”, actorul aruncându-și accesoriul vestimentar ca pe un frisbee în public. Și ce să vezi? Rânduri întregi de spectatori au sărit ca la baschet, cu speranța înhățării râvnitului trofeu. În seara lui 6 februarie, norocul mi-a zâmbit mie, ori poate detenta a fost potrivită. Așa mi-am savurat micul triumf, temporar, e drept, fiindcă am returnat tot prin aruncare obiectul, recuperat de proprietar cu gesturi expresive de pantomimă. Mulțumesc, maestre, pentru acest „pălărialog” la distanță!







Este impresionant cum mesajul de toleranță și speranță al piesei reușește să-și atingă scopul, chiar și într-o lume plină de ură și fobii. M-a impresionat cum piesa reușește să susțină acest mesaj cu umor și ironie.
Ca un individ cu un vast bagaj cultural si academic, sunt profund impresionat de analiza prezentata in articolul privind piesa „Take, Ianke și Cadîr” de Victor Ion Popa. Dezvoltarea umorului inteligent si transmiterea unui mesaj important prin intermediul unui text literar pare a fi un efort artistic remarcabil.
Acest spectacol pare a fi un veritabil exercitiu de introspectie, care se concentreaza asupra aspectelor esentiale ale societatii, cum ar fi toleranta, speranta si acceptarea. Este interesant sa vedem cum acest mesaj poate fi transmis prin intermediul artei teatrale, in special prin intermediul unui joc de actori de inalta clasa. Sunt convins ca aceasta piesa va fi un eveniment cultural notabil, care va oferi publicului o perspectiva profunda asupra aspectelor esentiale ale societatii.
Ma simt extrem de onorat sa pot fi prezent la aceasta reprezentatie, care se anunta a fi o experienta unica si de neuitat. Sunt convins ca aceasta piesa va fi apreciata de un public sofisticat, care cauta sa isi cultive inteligenta si sa reflecteze asupra aspectelor esentiale ale existentei umane. Sunt nerabdator sa vad cum acest spectacol se va desfasura si sa imi pot forma o parere personala.