Iar una din practicile pe care omul modern le reînvaţă în această reorientare este mersul desculţ. Aşa-numitul „barefoot life-style” capătă mereu mai mulţi adepţi, actriţele Rachel Bilson, Jennifer Aniston, Miley Cyrus, Selena Gomez şi Kate Hudson numărându-se printre ei, inclusiv în România făcându-şi timid apariţia primii „barefooteri” convinşi. De fapt, cine nu-și amintește de vacanțele de la bunici, dacă nu s-au născut la țară, atunci când alergau prin curte desculți, sau prin grădină, sau pe uliță cu ceilalți copii?

Și, automat, se desprind două categorii de „desculți”. Spre deosebire de cei care se plimbă fără încălţări doar în vacanţe, prin nisip sau prin iarba umedă de rouă, „desculţii” urbani umblă neîncălţaţi peste tot, inclusiv pe asfalt, fie vară, fie iarnă, fără să se teamă că se murdăresc, că se înţeapă/taie în cioburi sau că vor fi priviţi ciudat de trecători şi catalogaţi drept nebuni ori sărăntoci.

În ciuda prejudecăţilor, umblatul desculţ nu reprezintă ceva ilegal, imoral, dizgraţios sau nelalocul lui. Nu este ca şi cum ai ieşi în pielea goală pe stradă şi nici nu încalci vreo regulă de bun simţ. Iar dacă în unele ţări din lumea a treia oamenii sunt mereu desculţi din cauza faptului că nu îşi pot permite o pereche de încălţări, în Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Hawaii şi unele părţi din sudul Statelor Unite mersul în public în picioarele goale este obişnuit şi acceptat. Indivizi chiar înstăriţi coboară liniştiţi din limuzine şi intră desculţi în curăţătorie, în magazin sau benzinărie. Nu sunt excentrici, ci pur şi simplu aşa se simt ei bine. Fireşte, există instituţii sau localuri care pot afişa la intrare interdicţia accesului fără pantofi, dar asta nu trebuie să-i descurajeze pe „barefooteri” să-şi urmeze preferinţele, în alte contexte.

Un argument suplimentar în sprijinul mersului desculţ vine din zona medicală. Mai exact, s-a descoperit că asemenea obiceiuri ne conectează direct cu energia vie a Pământului, care anulează încărcătura negativă acumulată prin stres, viaţa turbată de la oraş, programul haotic, îmbunătăţindu-ne astfel sănătatea şi starea de spirit. Pielea, în general, este un conductor foarte bun, deci lasă energia pozitivă să pătrundă în corp, indiferent că atingem solul (ţărână, nisip, iarbă) cu mâna sau altă parte a trupului. Dar în talpă există, chiar în mijloc, un punct cunoscut de acupuncturişti ca Rinichi 1 (K1), unde se conectează toate meridianele organismului uman. Deci, a pune acest punct în contact cu pământul e varianta ideală! Iar prin „împământare” se face un transfer de electroni liberi -probabil cei mai puternici antioxidanţi cunoscuţi de om- între sol şi corp. Dr. James Oschman, expert în domeniul medicinei energetice, cu o diplomă în biofizică şi un doctorat în biologie la Universitatea din Pittsburgh, spunea că, deşi reacţia organismului, atunci când ne lovim, e să răspundă imediat prin trimiterea de celule albe din sânge la locul impactului – rezultând durere, roşeaţă, căldură, pierderea abilităţii de mişcare, umflarea- răspunsul inflamator poate fi evitat prin simplul contact cu pământul. Astfel, dacă  ţinem picioarele goale pe sol când ne lovim, electronii vor migra în corp şi se vor răspândi prin ţesuturi, neutralizând radicalii liberi care ar putea pătrunde prin contuzie. „Deci, conectarea la pământ va proteja organismul de pagubele colaterale”, spunea dr. Oschman. Pentru a facilita „împământarea” omului modern, izolat între betoane şi asfalt, specialiştii au găsit metode alternative: au creat cearceafuri electrice cu ajutorul cărora ne putem „lega” de pământ în timp ce dormim. Există şi preşuri speciale pe care poţi sta cu picioarele goale când lucrezi la computer. De asemenea orice contact direct cu un obiect bun conductor care este în legătură cu pământul -un cablu electric, o ţeavă sau chiar un copac- poate fi o metodă bună de a ne încărca cu electronii negativi. Nu degeaba mulţi terapeuţi recomandă îmbrăţişarea arborilor, ca mijloc de alungare a tensiunilor fizice şi psihice. Dar mersul desculţ în aer liber, în natură, rămâne cea mai puternică metodă de a ne conecta cu solul, accelerând refacerea ţesuturilor şi înlăturând durerile muscular şi reumatice. Tot „împământarea” previne şi îmbătrânirea cauzată de radicalii liberi şi subţiază în acelaşi timp sângele, cu efect protector în privinţa bolilor cardiovasculare, principalul factor de deces în lume. „Si nu uitaţi că Pământul se bucură să vă simtă picioarele goale şi Vânturile tânjesc să se joace cu părul vostru”, scria, inspirat, poetul şi filozoful Kahlil Gilbran, unul din romanticii târzii ai literaturii arabe

Oamenii legii au avut apoi şansa să mai descopere şi alte înaripate implicate în reţele de droguri. Anchetând o operaţiune de trafic de stupefiante, ofiţerii au capturat un porumbel ce transporta 45 de grame de prafuri periculoase, transmite elcolumbiano.com. Pasărea s-a prăbuşit lângă penitenciarul La Modelo, aflat în Bucaramanga, şi nu a mai reuşit să zboare. Gardienii care au încercat să o ajute au descoperit uluiţi că biata de ea avea legate de aripi mai multe pacheţele ce conţineau 40 de grame de marijuana şi 5 grame de cocaină destinate deţinuţilor. Autorităţile locale au afirmat că porumbelul pare să fi fost antrenat pentru asemenea misiuni. Pasărea a fost preluată de o asociaţie pentru protecţia drepturilor animalelor, în timp ce poliţia din Bucaramanga anchetează cazul.

Porumbelul voiajor

În urmă cu mai bine de doi ani, şi poliţia bosniacă a arestat un porumbel utilizat de deţinuţi pentru a le furniza droguri. „Gardienii au suspectat pasărea de implicare în trafic de stupefiante, după ce au observat patru deţinuţi vizibil drogaţi la puţin timp după ce porumbelul se oprise pe pervazul unui geam al închisorii. După analize medicale, s-a dovedit că cei patru consumaseră heroină”, a declarat un responsabil al penitenciarului, Josip Pojavnik, precizând că „au fost luate măsuri disciplinare împotriva lor”. Potrivit poliţiştilor, drogurile erau transportate din Tuzla, localitate aflată la 70 de kilometri nord-est de Zeniţa, în săculeţi legaţi de picioruşele porumbelului voiajor, oficial acceptat de administraţia închisorii ca animal de companie. În urma incidentului, administraţia penitenciarului a pus capăt unui proiect columbofil demarat în cadrul planului de reabilitare a deţinuţilor, chiar dacă porumbelul infractor nu făcea parte din acest program. Un caz similar a fost depistat anterior într-o închisoare din Brazilia, unde porumbei voiajori erau folosiţi pentru transportarea drogurilor, dar şi a cartelelor pentru telefoane mobile.

Papagali care înjură şi fac scandal pe stadion

Vedete peste noapte din cauza comportamentului…antisocial s-au trezit şi alte înaripate. Un papagal de 7 ani din specia Ara, găzduit de un centru zoologic din Warwickshire, Marea Britanie, şi-a corupt alţi doi vecini de colivie, din specia Cenuşiu african, să folosească expresii deşucheate, deprinse de el de la fostul stăpân. „Ştiam că Barney înjură, dar depăşeşte orice limită”, a recunoscut Geoff Grewcock, îngrijitorul păsărilor şi cel care primea cele mai multe reclamaţii de la vizitatorii oripilaţi. Barney a şocat cu limbajul său colorat şi un ofiţer de poliţie, dar şi un vicar, asta după ce, anterior, îi ceruse primăriţei „să spele putina”. Geoff Grewcock s-a văzut nevoit să îi izoleze pe Barney şi tovarăşii săi de rele într-o colivie din propria locuinţă, unde acum „stau şi se înjură unul pe celălalt”. Expertul Rob Harvey s-a declarat uimit că papagalii s-au luat unii după alţii, fiindcă în mod normal păsările deprind vorbirea doar ca să facă pe plac stăpânului şi să-i capteze atenţia. Alt papagal, Me-Tu, de origine senegaleză, s-a dat în stambă chiar pe un stadion de fotbal, unde îşi însoţea stăpâna, pe Irene Kerrigan, o microbistă cu state vechi la cei 66 de ani ai săi. Arbitrul întâlnirii Hertford Heath – Hatfield Town dintr-o ligă inferioară engleză, Gary Bailey, a cerut alungarea zburătoarei care a dat meciul peste cap. Mai exact, după ce a stat cuminte prima repriză, la zece minute după terminarea pauzei, pasărea în vârstă de 9 ani a început să le strige fotbaliştilor „Arătosule, frumuşelule” şi să imite fluierul arbitrului, provocând haos pe teren. Potrivit Daily Mail, oamenii de ordine au vrut iniţial s-o evacueze pe femeie, crezând că ea face tărăboi, dar ulterior au descoperit vinovatul cu pene.„Me-Tu iubeşte fotbalul şi o să-l mai iau pe stadion”, a declarat amuzată Irene Kerrigan, pentru The Sun.

Bufniţa beată traversa pe unde nu trebuie

Şi autorităţile germane s-au confruntat cu o zburătoare pe cale să încalce legea. Alertată de o trecătoare, Cornelia Schmid, care în timp ce-şi plimba câinele a observat o bufniţă confuză, ce părea că vrea să traverseze strada prin loc nepermis, poliţia din Illingen (landul Baden-Wurttenberg) a venit prompt şi a reţinut contravenienta. Potrivit revistei Spiegel, pasărea toropită avea ochii închişi, iar lângă ea au fost descoperite două sticle goale de tărie. Investigată de un specialist local, bufniţa s-a dovedit a fi… ebrietată! Veterinarul i-a dat să bea multă apă şi a eliberat-o după ce s-a trezit din beţie. Cazul nu este o premieră pentru poliţia germană, care a mai avut de-a face cu un bursuc găsit clătinându-se pe mijlocul şoselei, după ce se îmbătase mâncând cireşe coapte care fermentaseră.

Goethe, un poet al coloritului

Potrivit lui Goethe, oamenii resimt în general o mare bucurie de pe urma culorii. „Ochiul are nevoie de ea ca şi de lumină. Aduceţi-vă aminte de înviorarea pe care aţi simţit-o când, într-o zi mohorâtă, soarele a luminat o parte restrânsă a unui peisaj, făcând vizibile acolo culorile”. În acest context, Goethe împarte culorile în pozitive (galben, portocaliu, roşu), care creează o dispoziţie activă, vioaie, şi cele negative (albastru, indigo şi violet), care imprimă o stare neliniştită, abătută. În interpretarea savantului, galbenul este culoarea cea mai apropiată de lumină, generând o impresie de căldură şi confort, „albastrul duce cu sine ceva întunecat”, „roşul dă atât o impresie de seriozitate şi de demnitate, cât şi de farmec şi drăgălăşenie”, verdele îi inspiră calm, relaxare, pace, iar violetul „ar trebui să fie coloritul pământului şi cerului în ziua Judecăţii de Apoi”.

Ce dezvăluie preferinţele cromatice?

În secolul 18, Sir Isaac Newton demonstra că lumina albă conţine mai multe culori (roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet – ROGVAIV), din cele trei culori primare – roşu, galben şi albastru- ce nu pot fi obţinute din combinarea altora, obţinându-se una secundară:  albastru plus roşu creează mov, roşu plus galben – portocaliu, albastru plus galben – verde. Albul şi negrul au fost numite nonculori, deoarece nu pot fi folosite în amestecuri pentru a rezulta culori noi, ci cel mult pentru a le întuneca sau lumina tonurile.

Culorile au influenţă asupra stării noastre de spirit, asupra capacităţii de memorare şi chiar asupra gustului mâncării, iar preferinţele cromatice ne dezvăluie personalitatea.

ROŞUL are un efect stimulator general, simbolizează energia, pasiunea şi entuziasmul şi e definitoriu pentru persoanele active, voluntare, cu iniţiativă, independente. El poate mări presiunea sângelui şi ritmul cardiac şi s-a demonstrat ştiinţific – la Universitatea din Münster, Germania- că sportivii care-l poartă au mai mult succes. Nu degeaba e culoarea echipamentului Spaniei, supranumită Furia Roja, campioană mondială și europeană la fotbal! Fiind o culoare extremă, hainele roşii nu ajută, totuşi, în discuţiile de negociere, dar în China se consideră că aduc noroc, motiv pentru care se poartă la nunţi.

PORTOCALIUL emană veselie, căldură şi senzualitate, iar cei care optează pentru el sunt sociabili şi spirituali. Util ca stimulent emoţional, e folosit în tratarea depresiilor.

GALBENUL, culoarea soarelui, este asociat frecvent cu bucuria şi energia vitală, chinezii având o adevărată slăbiciune pentru el. Stimulează vigilenţa şi sporeşte capacitatea de concentrare, iar persoanele care îl aleg sunt expansive, ambiţioase, comunicative. Atenţie, însă! Cercetările arată că oamenii se enervează mai uşor şi îşi pierd răbdarea mai repede în camere vopsite în galben, iar bebeluşii tind să plângă mai mult.

VERDELE exprimă din punct de vedere psihologic tenacitatea, siguranţa şi consecvenţa. Deşi predispune la calm şi relaxare, motiv pentru care e folosit intens în spitale, este şi culoarea bogăţiei! El caracterizează tipul pasiv, defensiv, reţinut.

ALBASTRUL, în ciuda răcelii sale, e detensionant şi are efect sedativ. Persoanele care îl aleg sunt oameni paşnici, loiali, ordonaţi şi inspiră încredere. Această culoare favorizează seriozitatea şi îndeamnă la meditaţie şi reverie, fiind caracteristică firilor pasive, senzitive. Studii recente arată că albastrul taie apetitul, spre deosebire de roşu, care-l stimulează (şi de aceea e folosit în decorarea restaurantelor).

INDIGOUL, o nuanţă de albastru profund, semnifică înţelepciune, măiestrie şi împlinire spirituală, amplificând introspecţia.

VIOLETUL, asociat în general cu luxul, creativitatea şi tot ceea ce este sofisticat, stimulează trăirile spirituale (fiind utilizat şi-n vestimentaţia cardinalilor catolici), dar şi capacităţile paranormale. Din punct de vedere psihologic, violetul exprimă tristeţe şi melancolie.

ALBUL simbolizează puritatea, inocenţa, vindecarea. Persoanele care au o slăbiciune pentru el sunt prietenoase, sincere şi înţelegătoare. Folosit tradiţional pentru vestimentaţia mireselor, în cultura occidentală, pentru asiatici reprezintă însă culoarea… doliului!

NEGRUL semnifică interiorizare, profunzime, stabilitate, putere. Preferinţa pentru negru poate să denote suferinţă sufletească, nemulţumire sau revoltă. Negrul este asociat cu gravitatea, negativismul şi chiar moartea.

MARO este culoarea pământului, este solid, de încredere şi ajută la crearea unei atmosfere confortabile şi primitoare. Comunică putere, maturitate, autenticitate, iar cel care-l aleg au o nevoie crescută de confort fizic, siguranţă, stabilitate şi liniste.

GRIUL este perfect neutru, însemnând neimplicare, acţiune mecanică şi artificială.

Trucuri în amenajări interioare

Dincolo de aspectul lor estetic, culorile ne pot ajuta şi să „trişăm” în amenajarea încăperilor. Camerele întunecoase, cu orientare spre nord, pot fi „încălzite” şi pot căpăta un aspect mai prietenos, dacă folosim pe suprafeţe întinse culori deschise, care şi măresc optic interiorul. În schimb, zonele inundate de lumina naturală pot fi „răcite” prin intermediul pereţilor vopsiţi în nuanţe închise/intense. Acestea şi îngustează spaţiul, aşa că trebuie evitate pe holuri sau în camere mici. Pentru a sparge monotonia, se poate opta pentru peretele-pată de culoare, zugrăvit altfel decât restul, pentru aceasta recomandându-se cel mai lung din încăpere, fără nicio fereastră sau uşă. Ideal e să nu alăturăm două culori reci şi închise şi să nu combinăm mai mult de trei culori. În ce priveşte tavanul, cel vopsit într-o nuanţă mai întunecată decât pereţii va crea senzaţia de apăsare, „scurtând” din înălţime, iar cel lăsat mai luminos va crea senzaţia de încăpere mai înaltă. Indiferent însă de preferinţele cromatice, designerii de interior ne sfătuiesc să mizăm mai degrabă pe culori decât pe mobilă, perdele, decoraţiuni etc. în amenajarea spaţiilor de locuit sau de lucru. Căci ce-ar fi viaţa fără de culoare?

Cu numai 7 km lungime și 1 km lățime în cea mai strâmtă parte a sa, Boracay este o filipineză discretă și extrem de frumoasă, situată la 315 km sud de Manila. Are numai trei orășele: Yapak, Balabag și Manoc-Manoc (capitala), locuite de câteva mii de oameni care în marea lor majoritate se cunosc între ei. Tihna plutește asupra insuliței, plaja e decupată parcă din ilustrate, peisajul predispune la visare, iar apa cristalină e ideală pentru snorkeling și scufundări. Zecile de golfulețe risipite generos de jur împrejur reprezintă alternative ideale la foarte populara White Beach (flancată de boutique-uri cochete), care a ocupat locul 2 în clasamentul mondial al plajelor, întocmit de TripAdvisor. În plus, atmosfera inedită, tușa locului, tradițiile, o altă cultură, toate sunt mnotive să vă bucurați de aventura pe care ați visat-o. Imaginile sunt de vis, iar cei care sunt pasionați de fotografii, au ce să posteze pe rețelele de socializare, dacă asta își doresc, sau au cu ce să laude prietenilor odată întorși acasă.

Și gurmanzii au parte de un festin. Boracay mai este cunoscută pentru scoicile puka, foarte rare, considerate de cunoscători cele mai gustoase din lume. Nu e de mirare că restaurantele de top de pe mapamond aleg să se aprovizioneze de aici cu râvnitele delicatese! Așadar, aveți ocazia să aveți la masă cele mai proaspete scoici puka, pentru care alții, la miid e km distanță, sunt dispuși să plătească scump acest răsfăț.

Este clar, vă garantăm, turiștii nu au cum să se plictisească în Boracay, pentru că relaxarea se îmbină cu posibilități multiple de distracție. Pe insulă există o sumedenie de localuri și magazine, ba chiar și un mall, plus diverse terenuri de sport – unul de golf profesionist cu 18 găuri, câteva de baschet, de tenis- pot fi urmate cursuri de echitație, se pot face scufundări în larg la barierele de corali sau se pot practica windsurfing-ul și parasailing-ul. În plus, excursiile pot fi nenumărate. Pentru cei dornici să exploareze și împrejurimule, există o mulțime de alte insule în împrejurimi care își așteaptă vizitatorii, unde alte surprize îi așteaptă să fie descoperite, pentru că fiecare loc este aparte, fiecare insulă are ceva deosebit. Nicio destinație nu te va dezamăgi, asta este clar.

Un alt lucru inedit este, desigur, canalele străjuite de vedetație și nisip, strâmpe, astfel încât accesul se face doar cu bărcile. Dar aceasta nu este nicio problemă, deoarece localnicii abia așteaptă să vă ofere o mână de ajutor și sunt încântați să se ofere drept ghizi. Astfel, cu numai 20 de euro de căciulă vizitezi o insulă, faci scuba-diving și te delectezi cu creveții gătiți de oamenii locului, care nu seamnă cu nimic din ce știai, care au amprenta locului, cu totul și cu totul inedit.

Iar dacă până în urmă cu vreo trei decenii, Boracay era un colț pescăresc, care părea uitat de lume și încremenit în timp, acum, pe insulă sunt peste 300 de hoteluri și pensiuni, pentru toate buzunarele și gusturile, de lux, pentru VIP-uri, sau pentru cei care preferă să trăiască mai aproape de localnici. Cazarea pornește de la 10 euro pe noapte într-o colibă pe malul mării și ajunge la sute de euro în spectaculosul complex Shangri-La, căutat și apreciat de turiști din toată lumea. În ofertele agențiilor românești, sejurul de 8-10 zile, la 4 stele, în acel colț de paradis costa în jur de 2.000 de euro, cu tot cu transport și taxele incluse. Și dacă tot vorbim de compatrioți, să menționăm și că în Boracay există localul Levantin deținut de o româncă, iar în Manoc Manoc puteți trage chiar la vila numită… Casa Timișoara! Era imposibil ca un român întreprinzător să fi ratat ocazia să profite de acest loc de vis, nu doar pentru relaxare, ci și pentru o afacere de succes.

1. Café Central, Viena, Austria

Deschis în anul 1876, într-un palat istoric, cu coloane de marmură, candelabre de cristal și tavan arcuit, localul a fost punctul de întâlnire predilect al intelectualilor la sfârșitul secolului XIX. Sigmund Freud, Adolf Hitler, Vladimir Lenin şi Leon Troțki au fost doar câțiva dintre clienții obișnuiți ai cafenelei. Şi în zilele noastre, „cafeneaua-salon” este un loc special, unde celebrităţile de tot felul se aduna să discute, să bea o minunată cafea vieneză şi să guste specialităţile de patisserie şi irezistibilele prăjituri cu ciocolată, pentru o experienţă de neuitat. Café Central are decoruri de epocă, tablouri celebre, mobilă scumpă şi ferestre uriaşe, totul îmbrăţişat de o muzică suavă de pian, ce răsună în fundal. Adresa: Herrengasse / Strauchgasse, Viena, Austria. Program: 7.30-22.

2. Café de la Paix, Paris, Franţa

Deşi nu a fost prima cafenea din Oraşul Luminilor, Café de la Paix este cea mai elegantă, purtând amprenta lui Charles Garnier, architectul Operei pariziene, situată în vecinătate. A fost deschisă pe 30 iunie 1862, ca parte a Grand-Hôtel de la Paix (numit astfel după rue de la Paix). Proximitatea cu Palais Garnier a făcut-o atractivă pentru o clientelă elitistă şi năzuroasă, din care au făcut parte Jules Massenet, Émile Zola şi Guy de Maupassant. Tot sub acoperişul ei s-a născut şi poemul „Băutorul de absint”, semnat de poetul canadian  Robert Service. În perioada Belle Époque, i-au trecut pragul şi alte figure celebre, precum Sergei Diaghilev şi prinţul de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea al Marii Britanii.  Pe 22 august  1975, cafeneaua a fost declarată monument istoric de către guvernul francez. Adresa: 12, boulevard des Capucines, place de l’Opéra. Program: 7 – 0.30.

3. Caffe Florian, Veneţia, Italia

Caffe Florian (după numele proprietarului inițial, Floriano Francesconi) s-a deschis în anul 1720 şi este cea mai veche şi cea mai somptuoasă cafenea din Italia. De-a lungul secolelor, aici se adunau personalităţile pentru a schimba idei la o ceaşcă de cafea cu absint. Printre clienţi s-au numărat: Goethe, Charles Dickens, Marcel Proust, Grabriele D’Annunzio, Rousseau, Stravinsky, Modigliani, Lord Byron, dar şi… Casanova (ultimul probabil pentru că era singura cafenea din Veneția care accepta femei). Faimoasă pentru arhitectura şi decorurile sale scumpe, pentru serviciile impecabile, pentru porţelanurile fine, dar mai ales pentru cafeaua şi prăjiturile delicioase, Florian păstrează şi azi atmosfera elegantă, romantică şi boemă de altădată. Adresa: Piazza San Marco, Veneţia, Italia. Program: de la ora 10 la ultimul client.

4. Café Imperial, Praga, Cehia

Îndrăgostiţii de atmosfera Belle Epoque, plină de căldură şi de spirit, au de făcut un popas obligatoriu la Café impérial din Praga, situată în apropiere de mica gară Masaryk. Praghezii vin cu mare drag aici, după ce au aşteptat ani buni să se redeschidă după renovare. Localul impune eleganţă şi stil chiar de la intrare, prin faţada Art Deco, apoi prin coloanele cu arabescuri orientale şi motive animaliere, plafonul cu mozaic, pereţii cu ornamente vegetale, bazoleriefurile bogate,  pe scurt, un decor eclectic şi colorat, ce cucereşte din prima clipă. Personalul este foarte atent, iar serviciul – discret şi eficient. Clienţii nu trebie să rateze deserturile şi produsele de patiserie renumite şi-n afara graniţelor ţării! Adresa: Café Impérial , Na Poříčí 15, 110 00 Prague 1- Nouvelle Ville.

5. Café Majestic, Porto, Portugalia

Proiectată de arhitectul Joao Queiros, această renumită cafenea s-a deschis în 1921 sub numele Elite, însă intelectualitatea oraşului a început s-o frecventeze asiduu abia din anul următor, după ce a fost rebotezată Majestic. După un deceniu de prosperitate, cafeneaua şi-a început declinul, culimând cu ruina din anii ’60. Renovată şi redeschisă în 1994, într-un decor Belle Epoque cu ferestre impresionante, tâmplărie poleită, heruvimi radioşi şi sclipiri de cristal, este astăzi un loc obligatoriu de bifat pentru turişti, alături de la fel de celebra Café A Brasileira din Lisabona. De asemenea, Café Majestic rămâne scena unor evenimente culturale de primă mână. Adresa: Rua de Santa Catarina nr. 112. Program zilnic, închisă duminica.

6. Antico Caffé Greco, Roma, Italia

În ţara unde aroma cafelei pluteşte parcă în aer şi unde preparea delicioasei licori negre este o adevărată tradiţie, Italia, popasul într-o cafenea este absolut obligatoriu. Şi unde altundeva dacă nu  la Roma, într-un decor clasic,  dar spectaculos, care include mese din marmură, scaune de epocă, chelneri în frac, oglinzi de cristal şi o atmosferă de un rafinament aparte? Aşa se prezintă Antico Caffé Greco încă din anul 1760, când s-a deschis pe Via Condotti, lângă Treptele Spaniole. Milioane de turişti jură că aici se bea cea mai bună caffe macchiato din lume. Între clienţii casei s-au numărat Goethe, Byron, Berlioz, Dickens, Keats, Stendhal, Franz Liszt, Henrik Ibsen, Hans Christian Andersen, Felix Mendelssohn şi Mark Twain. Adresa: Via dei Condotti, Piazza di Spagna, Roma, Italia. Program: 12-24.

7. Café New York, Budapesta, Ungaria

Cea mai longevivă şi mai rezistentă cafenea literară din Ungaria, care se străduieşte să renască din propria cenuşă, şi-a cunoscut perioada de glorie de la 1900 şi până la Primul Război Mondial. Clădirea la parterul căreia funcţionează a fost construită în ultimii ani ai secolului XIX, pentru compania de asigurări de viaţă New York, de unde şi numele localului. Cafeneaua a fost decorată în stilul celor franţuzeşti, cu multă marmură, fresce şi decoraţiuni aurite. Avea salon separat pentru sexul frumos, două săli de joc, la demisol restaurant, iar în mijloc salon de biliard. În vremea succesului maxim, aici funcţona şi o mică bibliotecă de împrumut, iar scriitorii erau răsfăţaţi cu „platoul literar”, o trataţie exclusivistă. După război, renovată şi îmbogăţită şi cu bar, cabaret şi spectacole de noapte, cafeneaua a devenit atracţia principală a oraşului. Josephine Baker, Thomas Mann şi Maurice Ravel sunt doar câteva nume mari care i-au trecut pragul.  Adresa: Erzsebet korut 9-11. Program: 8-24.

Foto-Antico Caffé Greco, Roma, Italia

Potrivit unui studiu al Otiliei Chiriţă, inginer doctorand în oenologie la Universitatea de Ştiinte Agricole şi Medicină Veterinară din Iaşi, consumând 250- 300 mililitri/zi de vin roşu ne reducem cu 20-30% riscul apariţiei bolilor cardiovasculare, ne controlăm tensiunea şi ţinem la distanţă Helicobacter Pylori, temuta bacterie care provoacă ulcerul.

Folosirea vinului în medicină este cunoscută încă din antichitate. Vechii greci şi romani utilizau vinul atât ca dezinfectant, cât şi în combaterea problemelor digestive, deoarece el stimulează producerea sucului gastric şi întreţine un apetit sănătos.

În plus, băutura are efect profilactic asupra infecţiilor intestinale, datorită compuşilor fenolici ce elimină viruşii, bacteriile şi fungii. De aceea, ca să prevină dezinteria şi diareea, armata romană adăuga vin în rezervele de apă pe perioada campaniilor militare.

Pentru majoritatea oamenilor, vinul are o acţiune relaxantă asupra creierului, cantităţi mici (90-180 ml) fiindu-le adesea suficiente vârstnicilor seara, pentru un somn liniştit. Plus că, asociind băutura cu mâncarea, se încetineşte ritmul absorbţiei alcoolului, dând timp ficatulului să-l metabolizeze. Elementul vanadium, prezent şi în vin, a dovedit totodată proprietăţi antidiabetice şi chiar antihipertensive. Alături de resveratrolul conţinut, acesta contribuie decisiv la protejarea băutorilor moderaţi în faţa bolilor cardiovasculare, cum ar fi hipertensiunea, infarctul şi afecţiuni ale vaselor sangvine periferice. Din acest motiv, mediteraneenii – mari consumatori de grăsimi, dar şi de vin- au o medie de viaţă cu 2,5 ani mai mare decât alte popoare.

Chiar şi în România, potrivit Institutului Naţional de Statistică, durata medie de viaţă din judetele viticole (72,83 de ani în Vrancea) este superioară atât mediei naţionale (71,76 de ani), cât şi zonelor fără plantaţii de viţă-de-vie (68 de ani la Satu Mare). Şi tot resveratrolul din vin inhibă dezvoltarea constituenţilor ce duc la formarea trombocitelor pe vasele de sânge şi întârzie apariţia bolilor neuronale cum ar fi Alzheimer şi Huntingdon. În plus resveratrolul influenţează pozitiv şi diferenţierea celulelor nervoase şi plasticitatea sinapselor, foarte importantă în procesul de învăţare.

Un grup de cercetători de la Universitatea Northumbria, Marea Britanie, a şi demonstrat că vinul roşu (alături de afine, coacăze şi arahide) îmbunătăţeşte circulaţia sângelui şi măreşte performanţele creierului. Nu trebuie omis nici faptul că, graţie bogăţiei în antioxidanţi – alături de resveratrol fiind şi flavonele, quercetina, şi unele taninuri cum ar fi catechina- vinul roşu poate încetini procesul de îmbătrânire celulară. Din păcate, potrivit specialiştilor de la Universitatea Göteborg, este nevoie de cel puţin 15 de sticle de vin în fiecare zi pentru a alunga ridurile, cantitate capabilă să-i ucidă pe amatorii să încerce metoda.

Ce vin ne recomandă Radu Anton Roman

Vinul este, probabil, băutura care nu lipsește de pe masa multor români. Cunoscutul scriitor Radu Anton Roman spunea că în vechea mentalitate românească pâinea și vinul erau o hrană totală. Vinul este diferit în funcție de zona din care provine. Radu Anton Roman trece în revistă fiecare regiune geografică a țării cu vinurile ei cele mai reprezentative. Vinuri albe, roșii, rose, seci, demiseci, dulci, pentru toate gusturile și pentru orice meniu. Desigur, vinul trebuie ales în funcție de mâncarea servită la restaurant sau pe care ți-o pregătești acasă. Rața pe varză este potrivită, de pildă, cu un Cabernet Saivignon de la Cernătești, cu mireasmă de zmeruă și afine, de la Buzău. La  mâncarea de spanac ar merge un pahar de Aligote tânăr, de un an, de la Bucium, sau un Văratec – vin alb vag dulceag, de masă, de Jiu. Iar puiul la cuptor, țărănesc, merge cu un vin alb, cu siguranță alb, un Riesling Italian, de la Odobești, sau poate o Galbenă. Nici ardeii umpluți nu au fost uitați de Radu Anton Roman, care a ales pentru acest fel de mâncare foarte des preparat în România un Riesling de Corcova, pentru că are „fermitate și noblețe” sau un Merlot de la Panciu – „fire artistică, neliniltită, mereu tânăr și expansiv”.

Iată că un pahar de vin nu doar că îți poate face plăcere, face conversația mai plăcută, te relaxează, ci chiar te ajută la sănătate. Vorba cântecului românesc, bun e vinul ghiurghiuliu, mai ales dacă îl bei cu măsură.

Humphrey- lordul din Downing Street 10

Renumită pentru stricteţea şi rigiditatea sa, Regina Victoria a Marii Britanii a găsit totuşi resurse de duioşie în relaţia cu White Heather, o încântătoare pisică de Angora, care i-a fost tovarăşă până-n ceasul morţii suveranei. Ulterior, mâţa s-a aflat în grija Regelui Eduard al VII-lea. O altă mare personalitate britanică, Winston Churchill, a îndrăgit nespus pisicile, înconjurându-se de câteva exemplare: Jock, Tango, Bob, Nelson şi  Margate. Churchill le-a fost atât de devotat felinelor, încât le-a menţionat în testament, îngrijindu-se să le asigure cele necesare traiului confortabil şi după trecerea sa în nefiinţă. Şi pentru că ultimul supravieţuitor din lotul pisicesc al lui Churchill s-a numit Jock, tradiţia s-a păstrat până azi în rândul locatarilor din reşedinţa Chartwell. În ce priveşte adresa oficială a premierilor britanici, Downing Street 10, mare vâlvă a stârnit acolo Humphrey, un vagabond care, aflat în trecere prin zonă, s-a hotărât să rămână. Oamenii l-au botezat după Sir Humphrey Appleby din sitcomul “Yes Minister”. Humphrey era să-şi pardă toate cele 9 vieţi sub roţile Cadillac-ului preşedintelui Bill Clinton, venit în vizită oficială la Londra. Opinia publică s-a îngrijorat la fel de mult ulterior, când Humphrey a dispărut din prim-plan. Tony Blair a fost acuzat că l-a mătrăşit şi a fost nevoie să se organizeze o şedinţă foto cu motanul încadrat de un ziar apărut în ziua respectivă, pentru ca fanii lui Humphrey să se liniştească. Pisicul care a „servit” sub mandatele lui Margaret Thatcher, John Major şi Tony Blair s-a retras totuşi la pensie, în 1997, fiind luat în grijă de un fost angajat la reşedinţa oficială a prim-miniştrilor. Humphrey a murit în martie 2006.

Miorlăituri la Casa Albă

Tot în spaţiul anglofon, dar dincolo de Ocean, pisicile s-au instalat confortabil la Casa Albă, încă din vremea lui Abraham Lincoln şi a motanului său, Tabby. Alţi preşedinţi iubitori de feline au fost Theodor Roosevelt – cu Slippers şi Tom Quartz, Calvin Coolidge – cu Blacky, Tiger şi Timmy, Rutherford B. Hayes – cu siameza Miss Pussy (primită în dar de la consulul american din Bangkok, Jimmy Carter – cu siamezul Misty Malarky Ying Yang. În ce-l priveşte pe John F. Kennedy, acesta a convieţuit în reşedinţa prezidenţială cu Tom Kitten, favoritul blănos al micuţei Caroline. Motanul a încetat din viaţă la 21 august 1962, beneficiind de un necrolog în presa vremii. În anii ’90, soţii Clinton l-au adus la Casa Albă pe Socks, un cotoi adoptat de Chelsea din stradă, pe când tatăl ei era încă guvernator de Arkansas. Prim-motanul SUA, imortalizat chiar la pupitru de “briefing”, a fost nevoit să-l suporte, din 1997, şi pe labradorul retriever Buddy, cu care nu s-a înţeles deloc. Spre marea lui satisfacţie, Socks a fost mai simpatizat de public şi primea atât de multe scrisori de la fani, încât politicienii republicani au pus întrebări cu privire la resursele folosite de Casa Albă pentru a răspunde potopului de mesaje. După terminarea mandatelor prezidenţiale ale stăpânului, motanul a fost încredinţat fostei secretare a preşedintelui, Betty Currie, care l-a îngrijit cu devotament. Socks a închis ochii în februarie 2009, la vârsta venerabilă de 18 ani, răpus de cancer. Şi George W. Bush a avut două feline ca tovarăşe la Casa Albă, pe Ernie şi India “Willie”, mai puţin populare totuşi decât perechea de scottish-terrieri Barney şi Miss Beazley.

Dorofei, războinicul de la Kremlin

Deşi ţinută mai departe de ochii publicului larg, prezenţa felinelor domestice în preajma liderilor de la Kremlin nu a fost tocmai o raritate. În mai 2008, preşedintele Dmitri Medvedev

 Feline care i-au inspirat pe scriitori

Nu doar oamenii politici şi-au găsit însă în pisici prieteni de nepreţuit. În lumea literară, figuri proeminente ale condeiului au avut această felino-slăbiciune, de la Charlotte Bronte pentru micul Tiger, la Lordul Byron pentru Beppo, Charles Dickens pentru  William şi The Masters Cat, Edgar Allen Poe pentru Catarina, H.G.Wells pentru Mr. Peter Wells, Sir Walter Scott pentru Hinse, Alexander Dumas pentru Mysouff sau Tennessee Williams pentru Topaz. Mark Twain a dus pasiunea mai departe, “colecţionând” o duzină de mâţe. Cu umoru-i cunoscut, faimosul autor a spus:”Dacă omul ar putea să se încrucişeze cu pisica, ar fi o îmbunătăţire pentru om, dar o deteriorare pentru pisică”. În ce-l priveşte, Ernest Hemingway a crescut lângă el circa 30 de mici feline, între care şi câteva polidactile (care prezentau mai multe degete ecât este normal). Câteva au primit nume celebre, precum Ava Gardner, Emily Dickenson şi Pablo Picasso, fiind menţionate şi-n testamentul scriitorului. Descendenţii acestor pisici mai trăiesc şi azi la The Ernest Hemingway Home and Museum. În opinia laureatului Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, “pisica re o sinceritate absolută a emoţiilor; oamenii, dintr-un motiv sau altul, îşi mai ascund sentimentele, dar pisica – niciodată”.

Mâţe cu talent artistic

Şi pictorii şi-au găsit un neaşteptat “corespondent sufletesc” în feline. Andy Warhol i-a crescut pe Hester şi Sam, Pablo Picasso a avut şi el două pisici, iar Henri Matisse – una neagră. La rândul lor, muzicieni renumiţi s-au lăsat delectaţi în viaţa de zi cu zi nu doar de acorduri armonioase, ci şi de…miorlăituri. Legendarul John Lennon a crescut de mic în compania pisicilor (mama sa avea un favorit blănos, pe Elvis), iar la maturitate, şi-a continuat pasiunea moştenită. În locuinţa sa din New York, John Lennon a convieţuit paşnic cu Salt şi Pepper, o mâţă albă şi una neagră. Freddie Mercury a fost şi el un mare iubitor de pisici, fiind înconjurat de: Tom, Jerry, Oscar, Tiffany, Delilah (preferata lui), Goliath, Miko, Romeo şi Lily. Chiar şi rapperul Snoop Doggy Dog, în ciuda pseudonimului artistic…canin, şi-a luat acasă două siameze: pe Miles Davis şi Frank Sinatra. În ce-l priveşte, Ian Anderson, de la trupa Jethro Tull, a ales bengalezele: Tiffen (o femelă) şi Sambhar (un mascul). Pisico-fani s-au dovedit şi George Michael, Michael Jackson şi britanica Susan Boyle, devenită peste noapte dintr-o gospodină modestă un superstar, graţie unei voci excepţionale. Noul statut – care implica şi deplasări lungi- a obligat-o însă pe Susan să se despartă de Pebbles, o pisică din rasa Angora Turcească (i se mai zice şi pisica turcească înotătoare, fiindcă adoră apa), în vârstă de 11 ani. Pebbles s-a mutat alături de un prieten al producătorului Simon Cowell, iar la prima vizită a fostei stăpâne s-a ascuns, de supărare, după un dulap.

Nu era, de fapt, prea mare nevoie, pentru că insula de 254,4 kilometri pătraţi din Marea Egee, situată la 50 de kilometri depărtare de coasta de vest a Turciei, are o străveche faimă de  destinaţie sănătoasă, de peste 2.500 de ani grecii venind aici pentru a face baie în izvoarele termale din apropiere de Therma.

În plus, insula a fost inclusă de National Geographic în topul zonelor de pe glob unde sunt cei mai mulţi oameni trecuţi de 100 de ani. Jurnalistul Dan Buettner a petrecut 15 luni în Ikaria în căutarea secretului acestui record, inexplicabil doar prin moştenirea genetică foarte bună (dat fiind că genele ne influenţează sănătatea numai în proporţie de 20%, în rest contând stilul de viaţă).

Ei bine, Buettner a descoperit pe insulă un trai liniştit, izolat de freamătul şi tensiunea lumii civilizate, lipsit de tentaţii culinare periculoase, precum fast-foodul, şi dus într-un ritm molcom şi prietenos. Dieta locală se bazează pe legume, conţinând mai puţină carne sau zahăr. Un asemenea regim creşte cu până la 6 ani speranţa de viaţă, explică specialiştii. Un alt secret este uleiul extra virgin de măsline, care însoţeşte orice masă a insularilor. Se ştie că acest ulei este un puternic antioxidant, care reduce riscul de cancer sau de boli cardiace.

Pe de altă parte, locuitorii din Ikaria consumă regulat lapte de capră, mai uşor de digerat decât cel de vacă şi bogat în substanţe care reduc nivelul de hormoni de stres din organism. Din acest lapte se prepară şi multe brânzeturi, totul este 100% ecologic, creşterea caprelor fiind una din principalele ocupaţii ale insularilor.

Pentru ei, mişcarea zilnică nu e o problemă, tineri şi vârstnici deopotrivă străbătând la pas dealurile Ikariei, ceea ce le asigură porţia de exerciţii fizice necesară. Dan Buettner a mai aflat că localnicii beau frecvent ceaiuri din plante îndulcite cu miere, acestea având ca efect nu doar hidratarea optimă a organismului, ci şi reducerea tensiunii arteriale şi diminuarea riscului de demenţă sau infarct.

Un alt secret al longevităţii lor este siesta de la miezul zilei. Numai 30 de minute de somn ajută la reducerea stresului cu 37% şi la sănătatea inimii, spun doctorii. De aceea, turiştii nu trebuie să se mire dacă după ora 13.00 prăvăliile sunt închise şi străzile pustii. Dar convingerea lui Buettner este că viaţa lungă şi tihnită din Ikaria se datorează mai ales faptului că oamenii nu se grăbesc. Nu poartă ceasuri şi nu fac deloc caz dacă cineva întârzie la vreo întâlnire. Timpul petrecut alături de familie şi prieteni este însă nepreţuit.

Binefacerile traiului pe Ikaria sunt cel mai bine ilustrate de situaţia lui Statmatis Moraitis, un veteran de război originar din Grecia, care locuia în SUA de decenii bune. Lovit de cancer pulmonar şi anunţat de doctori că mai are doar şase luni de trăit, Moraitis s-a mutat înapoi pe insula sa de baştină, Ikaria, unde s-a vindecat în mod miraculos.

Povestea relatată în New York Times Magazine a devenit o adevărată legendă. Împreună cu doctorul Gianni Pes de la Universitatea Sassari din Italia şi cu doctorul Michel Poulain, un demograf belgian, Dan Buettner a constatat că locuitorii din Ikaria ating vârsta de 90 de ani de 2,5 ori mai des decât americanii, având în plus şi o stare de sănătate mult mai bună. Şi asta nu e tot: ikarienii trăiesc în medie cu 8-10 ani mai mult înainte să cedeze în faţa cancerului şi a afecţiunilor cardiace, şi suferă mai rar de depresie. Boala Alzheimer aproape că nu există, iar insularii reuşesc să îşi păstreze mintea ageră până la sfârşitul vieţii.“Aici lumea stă trează până târziu, ne trezim târziu şi întotdeauna ne odihnim în timpul zilei. Nu ne pasă de bani şi bogăţie. Ikaria nu este un loc în care se foloseşte cuvântul «eu». Ikaria este o insulă în care se foloseşte doar cuvântul «noi»”, a rezumat doctorul Ilias Leriadis filozofia de viaţă a fericiţilor insulari.

Paste şi hamburgeri, la Casa Albă

Barak Obama, originar din Chicago, un adevărat „oraş-restaurant”, era un cunoscut gurmand. Mâncarea mexicană stătea pe primul loc în gusturile sale, dar preşedintele SUA nu refuza nici mâncarea cu specific italian, declarând că adoră pastele cu creveţi gătite de soţia sa, Michelle. Primul meniu de la Casa Albă, la începutul întâiului mandat, cel servit invitaţilor din Congresul american, a fost conceput astfel încât să satisfacă apetitul preşedintelui pentru mâncarea sănătoasă, dar şi să semene cât mai mult cu meniul servit la învestirea lui Abraham Lincoln, idolul lui Obama. Astfel că participanţii la dineu s-au delectat cu: pateuri umplute cu fructe de mare, piept de fazan şi curcan copt cu roşii cherry şi piure de cartofi dulci. Desertul a constat în plăcintă cu mere şi scorţişoară şi îngheţată de vanilie. Cel de-al 42-lea preşedinte al Americii, Bill Clinton cerea – de fiecare dată când Hillary, Prima Doamnă, lipsea –  o friptură şi inele de ceapă, un adevărat Happy Meal, gustos, dar nesănătos. Şi George W Bush era mare amator de fripturi de vită şi hamburger. În schimb, Ronald Reagan a fost un mare fan al jeleurilor şi, în general, al dulciurilor. Din meniul său nu lipseau plăcinta de dovleac, îngheţata cu multă ciocolată, tortul de ciocolată şi celebrele brownies. În ce-l priveşte, Richard Nixon îşi începea ziua cu fructe proaspete, terci cu frişcă fără grăsime şi cafea. Din mâncărurile mai consistente, lui Nixon îi plăceau fileul din carne nu prea tare prăjită, chiftele din carne de găină, spaghetele şi perişoarele. Bucătarul şef al Casei Albe, Henry Haller, a dezvăluit că Nixon mânca porţii mici şi evita gustările. Familia prezidenţală prefera mâncarea americană modestă: salată proaspătă, fructe din California şi Florida, brânză de vaci şi ruladă de carne, pregătită de însăşi Prima Doamnă.

Delicii şi ritualuri bizare în Franţa

Instalat în 1995 la cârma Franţei, Jacques Chirac s-a dovedit mai puţin gurmand decât ar fi presupus rafinata gastronomie naţională. În cartea sa „Bucătăria franceză a cinci preşedinţi”, bucătarul Palatului Elysee, Joel Norman, îşi amintea cum, în dimineaţa zilei de 17 mai 1995, noul şef al Republicii a fost întâmpinat cu un meniul festiv în care figurau: file de peşte sub „solzi” din cartofi, picioare de viţel înăbuşite cu morcovi, frunze de lăptucă înăbuşite cu ciuperci, brânzeturi fine, tort de ciocolată cu sos de vanilie, vinuri alese. Ca şi alţi preşedinţi, Chirac lua tradiţional prânzul la 13.15, iar cina la 20.30. La amiază, gusta câteva bucăţi de şuncă sau salam. De obicei, mânca destul de repede şi nu stătea mult timp la masă. În plus, nu era pretenţios, putând consuma cu poftă şi carne de vită în sânge, budincă de cartofi cu carne şi roşii umplute, dar şi crenvurşti şi omletă cu caşcaval. Soţia lui Chirac povestea că soţului ei îi plăceau melcii şi carnea de berbec, de asemenea vinurile şi berea. În documentarul „France on a Plate”, Andrew Hussey descrie ultimul dineu dat de preşedintele François Mitterrand înainte de muri. A fost vorba de tot ce este mai franţuzesc în materie de gastronomie: foie gras, stridii, clapon şi presură de grădină/ortolan – o mică pasăre cântătoare, a cărei preparare şi consumare reprezintă un adevărat ritual. Mai exact, înaripata este orbită sau ţinută într-un spaţiu întunecat, apoi este îndopată cu  ovăz şi mei până când se transformă într-un bulgăre de seu incapabil să se mişte. Când atinge dimensiunile cerute de exigenţele bucătarului, pasărea este înecată în Armagnac. Trupul este mai apoi jumulit de pene, carnea galbenă şi palidă e asezonată cu sare si piper, iar pasărea este băgată la cuptor. Când e servită, mesenii îşi acoperă capul cu şervete de pânză şi bagă în gură dintr-o singură mişcare preparatul, decapitându-l cu dinţii. Capul păsării e de altfel singurul necomestibil. Unii spun că acoperirea mesenilor e necesară pentru a nu se pierde nimic din aroma fripturii. Alţii cred că mesenii îşi feresc astfel privirile de odioasa crimă.

Frau Merkel, gospodină pasionată

Fostul cancelar german Angela Merkel nu corespunde deloc imaginii tradiţionale a gospodinei. Şi totuşi, în bucătărie se simte la fel de sigură pe sine ca şi pe scena politică. Potrivit propriilor mărturisiri, Frau Merkel adoră să gătească şi-şi face timp pentru a-şi răsfăţa soţul cu ciorbe, şniţele, mâncăruri din peşte. Şi ca om crescut în fosta RDG, Angela Merkel păstrează nostalgia soliankăi (ciorbă de tip rusesc, cu carne tăiată mărunt sau cu peşte, castraveţi muraţi şi mirodenii picante) şi a frigăruilor. Doamna Merkel pregăteşte cu mare plăcere şi plăcinte (de exemplu, cu coacăze), iar Crăciunul îl întâmpină întotdeauna cu salată de cartofi şi friptură de gâscă. Mâncarea ei preferată sunt însă cârnaţii de porc cu varză, deşi savurează şi spaghetele Bolognese şi supele. În timpul vacanţelor în Italia, cancelarul se delectează cu paste cu măsline şi anşoa şi bea vin roşu mediteranean. Iar în Rusia, la Tomsk, ea a gustat o mâncare exotică din carne de urs, pe când la Ekaterinburg, a consumat, împreună cu preşedintele rus, Dmitri Medvedev, un preparat din caracatiţă.

Dalai Lama şi ouăle stricate

Nepretenţios la mâncare, Dalai Lama spunea că nu poate aprecia preparatele ce-i sunt oferite, deoarece călugării budişti trebuie să fie recunoscători pentru orice hrană şi nu au dreptul moral să aibă preferinţe. Liderul spiritual al Tibetului a dezvăluit că îi plăceau alimente simple, cum ar fi pâinea, brânza, ciupercile şi coriandrul. El a avut parte şi de experienţe gastronomice memorabile. În 1954, s-a aflat 10 săptămâni la Beijing, unde a asistat la manifestări politice şi banchete nesfârşite.„Mâncarea era destul de bună, cu toate că mă cutremur şi acum la gândul că ouăle păstrate o sută de ani sunt delicatese. Mirosul lor era absolut insuportabil”, îşi aminteşte Dalai Lama. În autobiografia sa, el scria că budiştii au opinii diferite în privinţa consumului cărnii, personal devenind vegetarian în 1965. Îmbolnăvindu-se destul de grav, după 20 de ani de regim, Dalai Lama a revenit la hrana nevegetariană, notând în cartea sa: „În prezent, eu mănânc carne, exceptând cazurile când aceasta contravine practicii mele spirituale”.

 Vaca, broasca şi-un bursuc, companionii preşedinţilor

Între cele mai ciudate prezenţe animale în perimetrul Casei Albe s-au numărat vaca păstrată de preşedintele William Howard Taft pentru a-i furniza lapte proaspăt, mierloiul Dick, ţinut de Thomas Jefferson într-o colivie, dar căruia i se permitea adesea să zboare prin cameră, şi cele două capre, Nanny şi Nanko, aduse de Abraham Lincoln, rămase în istorie prin numeroasele probleme create personalului administrativ, mai ales după ce mâncau florile din grădină. Theodore Roosevelt s-a înconjurat şi el de necuvântătoare, precum câini, pisici, iepuri, porci de Guineea, raţe, un porc, şopârle, câţiva şerpi (sic!), un bursuc, o broască, cai şi un papagal Ara. În cel priveşte, John F. Kennedy a avut raţe, iepuri, hamsteri, un cobai, canari, peruşi, câini şi un ponei numit Macaroni.

Feline cu carieră politică

Din familia felinelor prezidenţiale, unele au făcut carieră politică, aşa cum s-a întâmplat cu Socks, motanul familiei Clinton, familiarizat atât cu Biroul Oval, cât şi cu pupitrul briefingurilor de la Casa Albă. Simpaticul cotoi fusese adoptat de Chelsea din stradă, pe când tatăl ei era încă guvernator de Arkansas. Aşa că, după câştigarea alegerilor prezidenţiale, Socks s-a instalat în reşedinţa din Washington DC. N-a fost el prea încântat de apariţia în 1997 a câinelui Buddy, un labrador retriever ciocolatiu, care a încercat permanent să-l detroneze în inimile Clintonilor, dar şi ale cetăţenilor. Cei doi “inamici” au fost găzduiţi în încăperi separate, căci nu se tolerau reciproc, rarele fotografii cu amândoi înfăţişându-i la distanţă unul de celălalt. Nici măcar cartea “Dragă Socks, dragă Buddy – scrisori ale copiilor către Primele Animăluţe”, scrisă de Hillary Clinton în 1998, n-a reuşit să-i împace, şi nici după încheierea mandatelor lui Bill Clinton, cei doi n-au izbutit să convieţuiască sub acelaşi acoperiş. Aşa că sacrificat a fost Socks, încredinţat fostei secretare a preşedintelui, Betty Currie, care l-a îngrijit cu devotament. Socks a închis ochii în februarie 2009, la vârsta venerabilă de 18 ani, răpus de cancer. În ce-l priveşte, Buddy a avut tragica soartă a predecesorului său canin în familia Clinton, un cocker spaniel pe nume Zeke, fiind lovit de o maşină în timp ce alerga în jurul casei din Chappaqua, New York. Deşi rămas o celebritate şi post-mortem, Socks n-a fost totuşi întâiul motan de la Casa Albă. Înaintea lui a locuit acolo un siamez, pe nume Misty Malarky Ying Yang, membru cu drepturi depline al familiei Carter, şi o siameză, Miss Pussy, crescută de Rutherford B. Hayes.

Patrupezi în campanie electorală

Primul patruped de la  Casa Albă intrat în lumina reflectoarelor a fost însă scottish terrierul Fala, febleţea lui Franklin D. Roosevelt. În 1944, pe când vizita insulele Aleutian din nordul Pacificului, preşedintele l-a pierdut pe Fala. Imediat, a trimis un vas înapoi să-i caute câinele, decizie care i-a atras critici dure, că iroseşte banii contribuabililor pe prostii. Roosevelt s-a apărat, declarând public:”Puteţi să mă criticaţi pe mine, soţia şi familia mea, dar nu vă luaţi de căţel! Este un scoţian şi toate aceste acuzaţii privind cheltuirea banilor i-au întristat sufleţelul”. “Discursul Fala”, cum i s-a zis la momentul respectiv, i-a readus lui Roosevelt simpatia populară, mai ales că patrupedul îşi donase jucăriile uzate pentru reciclarea cauciucului şi folosirea sa la echipamente necesare în război. În schimb, pe preşedintele Lyndon B. Johnson, câinii l-au costat procente bune în sondaje. De fapt, nu atât patrupezii, cât fotografia în care Johnson îi ţinea pe Him şi Her, cei doi Beagle, ridicaţi de urechi. Iubitorii de animale au protestat scandalizaţi. Şi tot la capitolul imagine prezidenţială, dar pozitivă, a punctat şi ciobănescul german al lui Herbert Hoover, pe nume King Tut, care a apărut pe afişele sale electorale.

12 câini, recordul lui Calvin Coolidge

Cu 12 câini în “ogradă”, din rase diferite, de la collie la terrieri, chow chow, buldog şi ciobănesc german, John Calvin Coolidge Jr. domină topul preşedinţilor îndrăgostiţi de cel mai bun prieten al omului. Pe locul secund se clasează John F. Kennedy, cu “doar” 10 câini (între care un pudel, o corcitură de wolfhound şi schnauzer şi însuşi puiul Strelkăi, căţeaua sovietică trimisă în spaţiu), dar cu o mulţime de alte necuvântătoare prin preajmă, de la peruşi la hamsteri şi ponei, plus iepurele Zsa Zsa. Tot 10 câini (pechinez, Saint Bernard şi terieri) plus două pisici, şarpele Emily Spinach, scroafa Maude, 4 porci de Guineea, doi ponei, un papagal şi un raton cu un singur picior a îngrijit şi Theodore Roosevelt  Pe treapta a treia a podiumului ad-hoc îl găsim pe Herbert Hoover, cu 8 câini şi doi aligatori (!), urmat îndeaproape de Franklin Roosevelt, cu 7 câini. Cu 6 exemplare canine s-a putut lăuda Ronald Reagen (între ele şi Lucky, un Bouvier de Flandra, şi  Taca, un husky siberian), posesorul şi de cai, găzduiţi însă la Rancho del Cielo. Mare iubitor de câini, deşi a înfiat şi o pisică, neagră, pe India (supranumită şi “Willie”), George W. Bush le-a dedicat patrupezilor chiar un loc pe site-ul Casei Albe, la secţiunea www.whitehousekids.gov. Acolo au apărut, pe rând Spotty, springer spanielul familiei,  Barney, un scottish terrier zburdalnic, iar apoi Miss Beazley, perechea lui. Interesant de menţionat este faptul că Spotty era fiul altui “câine de Casa Albă”, mai precis al lui Millie, răsfăţata lui George Bush senior, care s-a fotografiat cu ea şi cu puiii săi pe peluza reşedinţei prezidenţiale. Familia Bush avea însă animăluţe şi la ranch-ul din Crawford, Texas, între care vaca Ofelia, din rasa Longhorn, cu cei doi viţei, Ellie şi Logan.

Bo, răsfăţatul familiei Obama

Malia şi Sasha, fiicele lui Barack Obama, au aşteptat cu sufletul la gură ziua când vor primi un câine, încă de când politicianul democrat a anunţat, în timpul campaniei electorale, că doreşte un patruped. Problema era că fata cea mare suferea de alergie, deci trebuia găsită o rasă nonalergenă. Graţie senatorului Ted Kennedy, alegerea s-a simplificat, la Casa Albă poposind Bo, un pui de 6 luni din rasa Portughez de apă (strămoş al caniche-ului). Kennedy avea el însuşi câţiva câini de acest fel. Bo şi-a început  “cariera” mediatică apărând pe prima pagină a cotidianului “Washington Post” purtând o coroniţă de flori în jurul gâtului, asemănătoare celor din Hawaii, insula pe care Barack Obama şi-a petrecut o parte din copilărie. Căţelul a reintrat în atenţia presei atunci când, neobişnuit cu rolul de companion prezidenţial, s-a apucat să latre la Moş Crăciun, pe când Michelle Obama citea poveşti unor copii dintr-un spital din Washington. Ulterior, Bo s-a cuminţit şi a devenit o adevărată mascotă pentru Casa Albă.

Câinii, la putere

Iar dacă familia Trump a evitat constant întovărășirea cu vreun patruped, cuplul Biden a readus necuvântătorii la Casa Albă. Inițial, formula „familiei prezidențiale extinse” a inclus doi ciobănești germani, Major și Champ, primul cu probleme de comportament (a mușcat doi angajați și a fost trimis ulterior la dresaj), ulterior, locul decedatului Champ a fost luat de Commander, un câine din aceeași rasă, cadou de ziua președintelui de la fratele său, James Biden, și de la cumnata Sara Biden.