Irina Zamfir – Expres Magazin

Oare “Chiar Îmi Pasă”? Do ”I care a lot”?
I care a lot – o comedie neagră, cu aspirații de film thriller, ce aduce înșelăciunea la nivel de artă. Actorii? Puțini, dar foarte buni și, nu în ultimul rând, extrem de celebri. Actrița principală, Rosamund Pike, a și fost premiată cu Globul de Aur pentru acest rol – Marla Grayson – o ”leoaică”, un tutore desemnat de instanță, în permanentă căutare de vârstnici neajutorați, pe care să îi închidă într-un azil și cărora să le preia, legal, bunurile. Cu siguranță o știți, ba chiar ați mai urât-o și pentru rolul său din filmul ”Gone Girl”. Problema, de data aceasta, este că scenariul lui J. Blakeson nu pare să decidă, în totalitate, dacă o susținem pe Marla sau dacă suntem complet împotriva ei. Desigur, resping ideea că ni s-ar cere să o susținem, în orice calitate, pe această femeie care izolează, fără remușcări, persoanele în etate și singure, pentru a le cheltui toate economiile, însă introspecția personajului, plasată atât la început, dar mai ales la finalul filmului, vine în apărarea acesteia.

I care a lot a avut un real succes în Statele Unite ale Americii și nu e deloc surprinzător, întrucât subiectul filmului (abuzul asupra vârstnicilor) fusese deja abordat de către cei de la New Yorker, într-o investigație din 2017. Europenii, în schimb, nu se confruntă, în mod curent, cu acest tip de abuz, la care statul este ”complice”, astfel încât filmul nu a avut aceeași rezonanță ca la americani, însă vă asigur că veți avea parte de elementul ”șoc și groază”. Concret, recomand filmul – nu pentru că s-ar râde mult, ci pentru că îți deschide ochii și îți arată o nouă față (cutremurătoare) a lumii în care am ajuns să trăim: oameni care calcă totul în picioare, pierzând noţiunea limitei, fie ea umană, legală sau divină, dar care se confruntă, mai devreme sau mai târziu, cu o justiţie mai presus de lume, care pune punct ascensiunilor bazate pe suferinţa celorlalţi.

Unii privesc filmul drept pură comedie neagră, cu unele situaţii trase de păr, alţii au coşmaruri, gândindu-se că ceea ce văd li se poate întâmpla chiar lor, indiferent de partea căreia se află.

Fiind o fire empatică, pe mine m-a marcat cu atât mai tare tot ce am văzut – nu mă refer la rețeaua interlopă ”din culise”, pentru că, oricum, este estompată o mare parte din interfața periculoasă a acelor bărbați; mă refer la mârșăvia protagonistei, lipsa completă a afecțiunii, cinismul, nihilismul de care dă dovadă. Cu toate astea, nu am cum să nu observ (și să admir, într-o oarecare măsură) faptul că Marla Grayson este o luptătoare, are o încredere de sine tăioasă, pe care o afișează fără să stea pe gînduri, și, mai presus de orice, e înzestrată cu o inteligenţă foarte ascuţită, care se activează în situaţii limită. Motivația ei, motorul tuturor acțiunilor sale, constă în faptul că își dorește să fie (cu adevărat) bogată, chiar dacă asta îi poate aduce, în cele din urmă, moartea. Din punctul meu de vedere, rolul este interpretat magistral de către Rosamund Pike, actriță care a fost perfect încadrată, de-a lungul carierei sale, în această tipologie de ”bad girl”.

”Fairplay-ul este o glumă inventată de oamenii bogați, pentru a-i menține săraci pe ceilalți” este una dintre replicile de început. Bun, promite multe. Păcat, însă, că scenariul se pierde pe parcurs; nu rămâne un fir narativ solid, ci se despică, treptat, în mici povestioare neînsemnate. Sunt câteva răsturnări de situație – unele previzibile, altele nu – inclusiv la sfârșit, care ”fac toți banii”.

Te-am convins? Hai, acum (cât încă îl mai găsești), dă-i search pe Netflix: I care a lot / Chiar îmi pasă – o ecranizare a vieții adevărate, care bate filmul.

Dincolo de Ochiul Albastru Deschis
The Pale Blue Eye/ Ochiul Albastru Deschis (Netflix) este o stare – apăsătoare, tensionată, tristă, stranie.

Un sumar al poveștii ar putea suna cam așa: Augustus Landor, un detectiv retras din activitate, este chemat, de către cei de la conducerea unei academii militare, să rezolve misterul morții stranii a unui cadet.

Te-am convins? Presupun că încă nu, așa că citește mai departe.

Dacă ești fan Christian Bale, să știi că nu te va dezamăgi nici în filmul ăsta. Dacă nu ești fan Christian Bale încă, poate devii acum, pentru că, într-adevăr, își joacă excepțional rolul, ca protagonist.

Plot twist: În centrul atenției va fi, însă, Edgar Allan Poe. Da, acel Poe – figură istorică emblematică, “maestru al macabrului”. Foarte bună alegerea actorului, (Harry Melling), foarte bună interpretarea, foarte bune replicile. Bun, bun, bun! Putem spune, cu ușurință, că britanicul Melling deține toate caracteristicile necesare să (tra)ducă emoţional existența tumultoasă și plină de suferință a personajului său, într-o manieră bacoviană. Apreciez, de asemenea, această idee a personajului real pus în situații fictive, deloc forțate, ba chiar par extrem de naturale și firești.

Pentru că durata filmului este undeva la 2 ore și 20 de minute, gândurile mele au alergat direct către romanele lui Mihail Sadoveanu, găsind similitudini în stilurile abordate. Mă refer la faptul că, asemenea cazului “Baltagul”, acțiunea trenează pe alocuri, (aparent) în mod nejustificat. Nici măcar nu pot spune că se pierde în detalii, ci pur și simplu “se pierde timpul” cu multe cadre “descriptive”, menite să creeze tocmai acea atmosferă apăsătoare. Per total, filmul lasă senzația că ar fi mai mult unul artistic, nu thriller. Nu m-a deranjat, însă nu așa se “vinde” acest produs, pe platforma Netflix, și poate că aș fi preferat să știu asta de la bun început.

Imaginea este impecabilă, decorul, de asemenea. Ba mai mult, veți găsi muuultă zăpadă, căci acțiunea are loc în anul 1830, pe când iarna era iarnă și nu se punea problema încălzirii globale.

Finalul a fost parțial neașteptat. Lasă-mă să explic: scenariul este bine scris, însă dacă te pasionează filmele psihologice, cu suspans, ai, cu siguranță, mintea deja antrenată pentru rezolvarea unor astfel de mistere. Așadar, e posibil ca (aproape) ultimele secvențe din “The Pale Blue Eye” să nu aibă acel impact “mind-blowing” pe care l-ai fi dorit. Așteaptă până la finalul finalului. Fix când te aștepți mai puțin, apare o întorsătura de situație foarte bine gândită.

În încheiere, ca laitmotiv, voi repeta ce am spus la început: filmul este o stare, nu o poveste. Nu vreau să îți răpesc plăcerea de a-l traversa și experimenta, senzorial, pe cont propriu. Tot ce mai pot adăuga este că, de trei zile, mă tot gândesc ce să scriu și, mai exact, cum să exprim tot ce am simțit și încă simt, după ce am vizionat “The Pale Blue Eye”. Tocmai din acest motiv ocupă locul I pe Netflix, chiar și la câteva zile de la lansare.